Dan Culcer
Utopia. Poeme
Editura Asymetria. Paris 2006
«Aşa trecurăm pe pământ ş’ape
Păn’ ajunsăm la văzduhul rar,
Ne-înălţarăm apoi păn’aproape
Colo, de-unde zodiile răsar,
Trecând printre neşte locuri puste
Noao râuri şi noao punţi înguste»
Ioan Budai Deleanu
Târgu-Mureş — Cluj — Târgu-Mureş — Paris
1967-1972-2006
ŢINUT IZOLAT
Pluteau în albastru întunecat lumile înghesuite
Carnea pământului semeaţă ferindu-se
De-atingeri. Lipicioase semnele. Cauterizări.
Semafoare oarbe se odihnesc. Cale închisă.
Înmănuşate mâinele între planete fierbinţi
se ating. Ochii. Clipind fereşti retina
de explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi.
Piatră de căpătâi — stâncile unui ţinut izolat.
13 septembrie 1973
VÎNT DE LIBERTATE
Inchideţi ochii, lumea se dezbracă,
Albe linţolii leapădă neruşinată.
Bate un vânt de libertate, uneori
Se zvonesc lucruri ciudate şi oarbe
Pleoape lăsate să ningă peste
Ţărânile şi visele noastre amestecate
24 august 1973
CLIPÅ CALCINATÅ
Sântem doar noi, în clipa calcinată,
sub ploaia repede, cu ierburi albe,
cresc ţipete de păsări peste nalbe
şi gura ta-i amară ca stricnina,
Sântem doar noi, pierduţi sub soare,
şi moartea, ce ne cântă-n trup,
cu pieptul tău bătrân faci umbră-lumii,
femeie roditoare şi plină ca un stup
PÅMÎNTUL DE LA NORD
Silviei, pe când nu era mamă
Un pin pe scoarţa căruia ghearele veveriţelor lasă urme
şi trecătorii pe strada în pantă
sânt chipul acestui colţ liniştit,
(dinţii tăi în coaja mărului, lumina stinsă)
Zgomote pe care nu le recunosc :
lemnul gardului putred, câte o picătură de sus,
un fâşâit de chibrit pe cutia umedă.
E o seară calmă de duminică în care aş vrea
să te iubesc în aşternutul plin de muşchi
ca şi pământul de la nord al casei tale
şi să tăcem apoi gândind la pruncul ce va veni
ca să salveze această aparentă pace,
această linişte neputincioasă, prea plină de miasme,
de cenuşiu aprins spre asfinţit
şi de ciudata amorţeală pe care o simt
în faţa Bunei Vestiri
EPITAF ÎN V
veşnică pomenire pământului tău
înverşunată femeie şi-ntre clipa ce vine
şi clipa de-atunci, amintirea pierzaniei,
spaimă, spaima de noapte, de aşternut cu frunze
iar năduşeala celor două trupuri, veştedă
CELOR VEŞNICI
Atât de dulce, nouă, celor veşnici,
Strigătul aspru al iubirii voastre,
Stranie sâmbătă cu ochi în-cearcă-ne,
Dimineaţa se pleacă peste sânii tăi.
De obicei înnoptăm aici pre pământ
Cum am dormi în pulbere oricând.
Numai un cântec ne poate trezi,
Va fi un cântec şi atunci a fost
A fost un cântec pe care l-am uitat.
Trăim acum între aceste două,
Atât de dulce, nouă, celor veşnici
ARMURA NEMURITORILOR
Ca nişte picături căzând spre pământ,
Au trupul lung şi albastru,
Nec mulier nec vir nec androgyna, Aelia Laelia.
Se bucură ploile de prăbuşirea aceasta comună,
Celeste sunete aici, în strălumina aprigă,
Cad într-una din cerul ros, cu muguri,
Nimeni nu ştie de unde vin şi dacă
Armurile îi vor scuti de moarte
HOARDÅ DE AUR
Hoardă de aur, hoardă blândă-n popas
De-am şti cum să alegem bucuria şi înnoptaţi
Lângă ziduri de cetate să iubim muieri
Ce ies pe furiş de sub porţi ca să afle
Ce-i nou peste lume, cât de puternici străinii ;
Liniştea în turnul de veghe proclamă un paznic
Şi corturi foşnesc potopite de umbre,
Sânii lor albi strălucesc aşteptând palmele grele.
Sus, în palat, un bărbat hohoteşte
Slugarnic slujit de bufoni.
Câinii înfriguraţi schiaună când îi lovesc
cu pumnii străinii despre care nimeni nu ştie
când au venit şi cât timp vor sta sau dacă
popasul înseamnă că sânt osteniţi şi se vor
doar o noapte statornici ; iată cum jocul
acesta de umbre schimbă chipul imperiului şi
însămânţate muieri povestesc fiilor basme,
despre hoarda de aur cea blândă.
Cântă şi ielele jocul acesta de arbori.
Rădăcinile lor se-mpletesc ca şi mâinile
puse pe piept, când pe scut trădătorii se duc ; noi —
Noi rânjim ascunşi în hrubele mari din palatul
de sub cipreşi arzând, când pe treptele lui
coruri de laudă cântă o altă urâtă cântare.
CARCERE
(Pe marginea gravurilor lui Piranesi, cu gândul la zarca Aiud)
La marginea cerului găuri, spaţii murdare, slabă lumină-n orbite
gheare par, lângă ochii albi, degetele.
Privilegii pe priciuri, cei puternici peste cei bicisnici
(feriţi-vă de podelele umede)
Saci cu paie putrede, vase ruginite, roase praguri, moarte lentă.
Iar mai adânc, tot mai mari, carcere d’invenzione, infernuri subpuse
Scări uriaşe, ceruri zidite, ziduri cercuite şi ceruri.
În gol, din tavan, lanţuri groase atârnă, în scârnă
fără rost, în carcere pentru ciclopi, pentru Titani.
umbră adâncă pluteşte — întunecată ceremonie,
trape se deschid devorând sub bolţile grele
ca nişte zdrenţe — urme de cer, trepte late, festive,
totul abrupt, lunecos.
Ghemuit, la picioarele scării, apa te spală,
topit ca în peşteri un calcar molatic,
mâzgă scursă lent spre adânc, ţine minte,
prin vechi crăpături ale pietrei.
paşii cu ţinte trec şi te-mprăştie
încet încet încet încet în ceaţă în cerc să aflu ieşirea
N.A. 2004. Observ doar acum frecvenţele : “cer” şi “care” din “carcere, cermonie, calcar, cercuri”
SETE
Trece prin lume cântecul apei,
ucigaşă străină cu mâinile albe.
Undeva zbicit pământul suferă
de-o sete mare, plutitoare, regniferă
şi numai sămânţa e aşteptată,
zburătoare cu formă de om.
(unde şi când te-ai născut,
chip de plantă nevăzut ?)
Prin somn, ca şi ţărâna adormită, te vreau,
adulmecată şi abstractă să mă semeni,
Logică ramură, aur duios, fiinţă-ncolţită,
luptă serafii şi demonii jos,
curge, trece destulă amiază,
secera lunii, secera lor taie o jerbă de capete,
acum, dintre, oricând secera nu, aşa nu, cândva nu-s ;
şi pentru lumina aceeaşi, rece şi lubrică,
pământul zbicit şi setea
(despre care, în grădina de sus,
mâna mea va scrie, Isus)
TÅCERE
Era un soare jos peste pământ,
de nemaipomenit de mult tăceau şi solii.
Cu chipuri albe asfinţeau — crişti ruginiţi pe ruguri,
Şi vestea nu mai cântărea cuvântul.
Se desfăcea din vânturi chipul
acelui alb evanghelist ucis când
mâna mea afurisită cerul pieptăna.
Era tăcerea nefirească peste toate şi,
ascunsă-n lucruri, tăcerea cerne vremea
TRANSPARENŢÅ
Lângă şcoală, biserica barocă e un bun refugiu
pe timpul cel mai fierbinte al verii.
Când intri ţi se pare, neobişnuit
cu lumina săracă, întuneric adânc.
Şi în dreptunghiul galben păşeşti cu teamă
căci ştii că el se va termina şi atunci
te poţi prăbuşi în adâncul de dincolo.
Apoi ochii se obişnuiesc, cu pupile mărite,
să cuprindă siluetele câtorva babe,
ghemuite pe băncile lungi şi reci,
privind cu acea curiozitate oarbă
a ochiului bătrân şi gălbui ca o hârtie de film.
E atâta linişte aici, liniile curbe ale coloanelor topite în cupole,
pânza cafenie a marilor tablouri cu personaje
ale căror haine plutesc învolburate de un vânt
care bate de totdeauna, cu feţe palide de lazări înviaţi
absorb sâsâitul bătrânelor, nici un ecou,
doar stofa fâşâie pe lemnul lins rar de lumină
Pe ecranul străzii trec umbre şi porumbei ciugulesc
boabe galbene de grâu printre pete de găinaţ,
pe care mâna slabă nu le mai poate spăla
şi apa înmoaie, amestecă pe asfalt culorile.
Porumbeii coboară din clopotniţă la ore anumite,
Uguitul lor sălbatec pătrunde singur în biserică.
Fereastra înaltă-i pătată de urma unui suflu de zeu,
Duh coborât din triunghi la fereastră,
amprenta unui gând strivit,
pene şi striuri de sânge :
De flacără orbiţi dar trezi
din cer porumbii lasă umbre-n sticlă.
ce vină au când transparenţa-i pierde ?
CUTREMUR
Într-o zi clopotele vor începe să sune,
atunci voi coborâ cele câteva trepte care mă despart de voi
şi cuprinzându-mi gâtul cu palmele deschise
îl voi strânge încet până la sufocare.
Va fi o zi frumoasă în care cerul senin se va usca,
semnele nu sunt multe, prea multe încă.
Cocor rănit/răniţi cocori, s-a (u) aşezat
în ochii prietenilor. Ziduri plâng
cu orologii care-şi permit odihna
când uiţi să-nfăşuri arcuri.
(Pentru odihna de azi cine va plăti,
semeţe stâncile sau numerele prime
şi impare din serii nesfârşite ?)
Căldura — ca un ultim cutremur înainte de iarnă.
Vor suna clopote singure
Va să se caşte falii negre, foarfeci uriaşe.
Unde suntem ? Cu voi, în această încăpere,
Aşteptând sunetul singuratic.
SOARE TRIUMFÅTOR
Goi, sub soare triumfător,
oamenii pământului brăzdat de tunete,
sub coaste mijesc vrejuri-de-vie şi pietre vinete
înfloresc culorile topite cum cenuşile pe munţii răscoliţi,
Mâine vine întunericul, de ce, cu cine ?
dacă singuri (el şi cu mine) ne vom rânji reciproc,
în numele cui, îndoită vedenie, spargi ochiul orbit ?
Păsări de fier se-nalţă, vuiete cresc,
plăgile apei se-ntind peste pământul ceresc
neputinţă, asemeni cu voi, spătoşi şi nemernici,
norii să stea ori să lunece poate
cu firava lene a trupului gol,
să umple vederea, să doarmă, să cânte imnul final.
Căci mâine, acuma, aproape, aici,
acest întuneric mâlos ne-mpresoară
SPERANŢA
Pe drum către albastrul de ceară
neprevăzut, printre brusturi, al umedei nopţi,
era când umbrele sânt lungi
de toamnă daurită şi veche ca un cotor de carte.
Drumul nestăpânit şerpuia până la asfinţire.
Eram drumeţ tăcut cu tălpile crăpate.
Sub cetini — umbrăâ
negru praful se ridica stârnit spre lună de vânt,
uneori dinspre ferestre zăbrelite
gemete oameni se iubeau înţepeniţi
şi umede aşternuturi se mângâiau pe furiş ca nişte şoapte.
Trebuia să ajung, nimeni nu-mi îngăduia aşteptare,
Sus acolo, la stâncă, Ea.
Gândul neterminat, cuvântul stors de puteri
ca o rufă răsucită de mâinile femeii cu ziua,
Trebuia să ajung acolo la stâncă,
sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra
care urca o dată cu mine,
sus mă aşteaptă un cântec urât.
Este ea, târfa, pe care ochii mei obosiţi o desluşesc
culcată-ntr-o rână, goală ca un stârv.
De ce trebuie să fiu acolo la timpul nepotrivit,
Cine să fie bătrâna neruşinată
care mă vrea culcat alături
printre furnicile grăbite să ajungă la muşuroaie,
printre goange scârboase crescute sub pământ ?
Mai am de mers, curând se face noapte,
răşina curge ca o sudoare în biserica
cu miros lânced de mucegai.
Curând voi fi acolo sus de mă vor cutropi miasme
îndemnându-mă să le îmbrăţişez pentru a-mi depune sămânţă,
va ţâşni un izvor descoperit în nisipuri albe de sare,
cristal imediat şi-între cărnuri — lavă sângerie —
Va creşte alb şi nefiresc poliedrul înspăimântător de înalt
printre pini spre cer, spre spuma acelei mări
nesfârşite pe care o visam (de fiecare dată)
în tinereţea petrecută între Ziduri,
Sub cupola casei parinteşti.
Sămânţa albă şi sărată se va numi speranţă
Şi drumul meu va fi fără întoarcere,
Doar paşii-n pulbere şi gardurile îşi vor aminti.
Voi fi în lemnul lor mâncat de cari
şi talpa (floare sau cuţit)
va împietri în calea peste care ploile
Textul cu Păsări carbonizate
SEMN
Va trebui să plec, semn al pământului, strigăt al cerului
şi cuvintele care vin, privirile acestea,
să plec undeva într-o cetate de beton,
între zidurile înalte ale speranţei,
singur neadăpostit, nu se mai poate aşa.
Când drumurile ştiu la ce gândesc
şi zidurile mă găsesc ascuns la baza lor,
această teamă că pentru mine lumea n-are loc
şi, singur, fără ochii lor, fără acele gheare
ce mă scot din ascunziş, nu pot să fiu,
mi-e intezis să fiu.
Mă văd acele ziduri sterpe, mă strigă vântul,
cerul bate pleoapa să mă cuprindă, să mă ia
şi toţi mă ştiu, mă văd, mă scurmă, nu pot să fiu.
De sus cind trec pe o cărare şi-aş vrea să mă aşez,
să dorm, să mă iubesc cu cineva, să cânt,
dintr-o fereastră sânt strigat,
de sub pământ chemat, oprit,
în camerele mari perdelele se mişcă tulburate
şi mâini le trag ca să mă vadă cum râd,
cum sânt, cum dorm, cu cine, cât timp
e prea târziu să plec acum, toţi ştiu că i-am văzut
şi nu se mai sfiesc, de sus mă strigă
cineva de sub pământ mă cheamă
şi mă plânge dar va trebui să plec şi unde ?
Dincolo numai carbonizaţi
LUJER
Lujer de crin, înspăimântătorule,
de ce ivoriul, îmbătrânitul, sălbatecul,
între cer şi pământ alunecând
spre albele, multele, înecatele
Lujer de crin, fericitule,
neatinsule, necuprinsule, minunatule,
între cer şi pământ alunecând
spre albele, multele, însetatele,
de ce sfârşitul, sălbatecul, unicul
ÎNTOARCERE
Rătăcitori, obosiţi, vinovaţi, necuprinşi, neatinşi
Să ne întoarcem pe ţărmul cruţat de semnele focului,
Să ne închipuim departe un alt pământ existent
EPILOG
Cu ochii arşi mă întorc.
Trăiesc acolo/aici căutători de comori,
jalnici negustori, bărbaţi curajoşi,
ziditori ocnaşi, caralii, caramani, tăinuitori, bărboşi,
tupilaţi surugii, crupieri, mecenaţi cusurgii,
demonstranţi devotaţi, piraţi şi savanţi,
trupeţi sofişti, salamandre seriale,
suveici solare, tropotitoare şi tropare
amoreze amare, amandine anulare
arzători filatori, recenzenţi trucangii,
teterişti temători, orbeţi turnători, cazangii,
sufletişti, matadori amatori, arhitrave, cuzineţi :
răpitori, filatelişti profesionişti
fotografi de răposaţi, curieri şi curatori,
juraţi, avocaţi, martori, mareşali, acuzatori suferinzi.
Cu ochii arşi mă întorc. Ca să spun.
IARNA
Iarna umbrele copacilor par albastre,
în oraş, sub asfinţit, surâd iertător clipele ultime ale soarelui
zăpada scârţâie sub tălpi, undeva crapă gheţurile,
fug până mă doare ceva sub coaste,
lumina se face roşie,
scâncetul trist al câinilor înfriguraţi
siluete pe cer din care zăpada se cerne,
Lupii urlă undeva în pădurile de peste tot,
în văile umbrei sunetul scurt al clopotelor de bobotează,
mă despart cu greu de firea mea adevărată,
degetele îngheţate se rup din şiragul mătăniei,
ar trebui să încep învăţura pe drumeagul care duce spre moarte.
Cineva duhneşte a ţuică fiartă,
să dăm cezarului ceea ce este al cezarului,
compoziţiile şcolare transformate în stâlpi de hotar.
veghează la marginea imperiului.
Dincolo rămâne zona albă a ţinutului necunoscut,
zona tăcerii ca un cântec suprimat.
Ce se mai poate spune despre iarnă,
că vine totdeauna fără să o putem opri,
că nimeni nu ştie sărbători cristalul ei sălbatic
lângă ieslea aburită a unui vestitor mort de frig.
RUGÅ-RUG
Lui Jan Palach
Între aceste patru ziduri
Fără mişcare şi cu gura închisă
Cineva crede că va cuceri
Nimeni nu poate fi singur
Între aceste patru ziduri
Cumplit şi fără capăt.
Mâine cine va încerca evadarea aceasta
Zeul tânăr e mort şi nu ne-ajută nimeni
Doar ardem pe asfalt şi fără rost
Cenuşa noastră sfântă
REFUGIU
Lui Jan Palach
Ierburi dispar, sumbră armură de brumă,
Oţelul de paloş scrâşneşte lovind o vertebră,
Ştirbit tăiuşul se-ascunde în teracă,
Matrice fierbinte, ultim refugiu
Norii ţiuie, spaima lor bleagă
O lumânare pentru toată ţara,
Pentru orice tovarăş de drum,
Iarna dă semne şi-nghţaţe pe gardă
Aceste degete, pustiite cărări, pribegite,
Aici ne-nghiţim sputa murdară,
Într-un colţ apoi vom cădea
Jurul trosnind sub prăbuşireă aceasta firească,
Ultim refugiu, strada de dincolo
Cu asfaltul ucis înainte de vreme şi cenuşa dusă de vânt.
Rugă-rug şi Refugiu, sunt dedicate, ambele, lui Jan Palach, student ceh care s-a sacrificat dindu-si foc în Piaţa Venceslav din Praga în 1968 pentru a protesta contra invaziei ruseşti.
Al doilea a apărut cu dedicaţia “Lui J.P.” în volumul de debut, Un loc geometric, 1973, Bucuresti.
LUMINA SINGURA
Deodată Lumina din noi este noapte
mare să fie în ochiul de-aproape,
al meu şi al tău, întunericul,
păsări din cer nu adună-n grânare,
peste vârstă nimeni nimeni, nici iarba
nu sporeşte cot de pământ, peste lege.
Ziua de mâine va-ngriji de la sine,
destulă însă zilei răutatea
şi ochiului de trup luminător,
lumina — singura — întunecata
CÅR (more…)
decembrie 7, 2006
Dan Culcer. După război, la început de eră (un poem)
Posted by Dan Culcer under Amintiri, Poeme
1 Comment
Dan Culcer
După război, la început de era
După război, la început de eră, când ruşii, volnici,
cuceritori a jumătate Terră, juliseră toate moţatele
şi cloştele pe ouă, eu începeam să caut pidzulici.
Azi plouă. Dansez cu Cocoşata ţanţos ca un cucoş
La Clubul Muncitoresc de pe strada Hymenez
(duminică post-prandială, zi de sărbătoare)
şi de tensiune roş mă străduiesc să inventez
un plauzibil pretext în baza căruia să putem,
mai târziu, face sext, cum ar zice azi marius ianuş
sau poate chiar a scris cândva maria banuş.
Sala e încinsă şi cu mâna stângă prinsă între ţâţele Cârnei mortuare
Mă aplec şi o ridic de fund spre cingătoare.
O ţin atât de tare strânsa că în curând se face soare,
de dogoare ne picură-n tangaj tang-oul
şi sfârcurile ei străpung furoul.
Sext Tant’ Eliza, a sa mătuşă protectoare, de pe scaunul
de supraveghetoare, obişnuită să cureţe buzi şi să fluture panglice
roşii la mitinguri, la sărbătorile de iarnă şi la cele clanice,
o sfătuise că, dacă o doare, să folosească unsoare
de gâscă care e mai bună decît cea de porc, altfel
riscă să devină cadână la o fântână din cartierul Mânăştur.
Unul o va pişca de cur dar pasiunea face repede fâs căci
nimeni nu-i profet în satu ăsta mic, de-i zice
Lume Mare. Deci, blând, să ne iubim mai pe răcoare,
am sfătuit-o pe Gheboasa fată mare,
în vreme ce, profund atrasă, Crina se pregătea să-şi ungă cu melasă,
ţâţânile, subsiorile şi noada curului său tare ca marmelada
din cutiile de lemn, pe care o tăia cu cuţitul, Mama Mare,
cea din care ne tragem toţi, cu mic-cu mare.
Fu tare scândura de cer sub care ne-am iubit;
Atât de mare groaza din parcare, că mirarea-mi nu fur mică
Că mai avui utila de schimbat o fată mare-n fata mică şi peltică.
Culcat, înfipt în solul tare, strângeam în braţe o Nimică
Ori, cine ştie, chiar moartea mea cea mare şi unică.
Dan Culcer
Cluj, 1954 -Elancourt, 6 decembrie 2006
(Din ciclul “Amintiri din copilărie si adolescenţa”)
hCÅRUNŢI
Ne pierdem mărunta întristare ademeniţi de faptă
şi tâmpla ţi-e căruntă, de ce să nu ne pierdem,
adastă goliciunea adevăratei măşti şi amânarea creşte
uitată ca un plop de-aducere aminte,
aceiaşi prea grăbită mustrare n-are loc :
ne fierbem vinul iarna în sărbători prea lungi
deci iartă pâra noastră, Tată,
ci tâmpla ta cea sură ne mustră sub lumină
SOMN
O aşteptare îndelungată
zacerea noastră printre asfalturi,
şiruri de oameni cântă pe-un glas
împreunare cu drapele albe,
somnul cuprinde coloana,
cinsteşte cu plecăciuni tinereţea.
visând cum vine vara ca un vânt
VIS ÎNTR-O PIAŢÅ CU STATUI
Vijelios şi tăcut zbor peste lucruri, aproape
feţele mulţimii care nu mă bagă în seamă,
sunt locuri cunoscute,
o piaţă cu statui în centrul vechi al oraşului.
Deodată vântul mă soarbe şi dus de el,
ca de puterea mea miraculoasă,
zbor pe deasupra străzii mai repede,
vârfurile albe ale izolatoarelor de porţelan,
fire de cupru răsucindu-se şi frica trupului
când firele vor tăia strada, dar aşteptarea morţii
e fără rost şi teama se face triumf.
O bucurie liberă de greutatea trupului,
un zbor vibrant şi calm la marginea de câmp desţărmurită
peste care planez, uliu în cercuri mari,
strânse în palme fierbinţi.
Apoi numai vânt,
un vânt arzător peste oraşul pierdut
MÂL
Oglindă lunii, valul biruitor să se retragă
apoi cu áripi străvezii ne-am căţăra pe stânci şi
am privi spre mâl îngreţoşaţi şi căutând uitare.
Dar jocul nostru ar-fi nătâng, adânc nămolul
şi aer sterp am subţia în piept strigând
şi muritori ne-am sfătui cu zeii
dacă şi trupul lor fragil ar fi de jertfă dar,
iată, munţii s-au ştirbit, e bine aici, de ce să vrem.
E-atâta mâl în preajmă şi-o să murim strigând
CIMITIR MILITAR 1914
Tatălui meu, Alexandru Victor, supravieţuitor
În Munţi Rodnei urşii zmotocesc zmeurişe,
Puiul culcat în iarbă priveşte spre cer şi spre Tată.
Iar dacă sapi adânc sânt multe oase albe
sub crucile-ngropate de ciuperci
şi verdele cartuşelor coclite se pierde-n iarbă
sub un fum subţire de ţigară soldăţească
înţepător şi aspru — aducere aminte
lăsată acolo înainte de atac
COLINÅ
Între ciuperci uriaşe, neutre, purpurii,
fac dragoste bărbaţii, înspăimântaţi de toamnă,
prea plină şi sătulă vremea nopţii
cu strugurii de sânge îmbâcsiţi.
Şi nu mai vine nimeni când lucrurile lasă
umbre lungi, despicate de teamă.
Miraculoasă toamnă, cerbul îşi pleacă fruntea de nuntă,
apele curg băloase ca melcii
şi fiilor ei ţara le cere o doză de limfă,
toate pălesc, şi amintirea noastră,
sub dulcea colină a somnului
alunecând încet cu lutul ei roşcat
NORDUL ŢINUTULUI
Nordul ţinutului. În timpul nopţii vampirii muşcă
pielea vitelor, ling sângele care curge din răni,
turbarea trece de la vampir la vită
care rătăceşte clătinându-se, urmărită
de privirile unui grup de condori (Vultur gryphus)
până când se prăbuşeşte şi moare.
Atunci ei se reped la stârv.
Dar iată că un condor regal se lasă lin
în zbor dându-i la o parte.
Regele păsărilor, alb şi semeţ înaintează,
supuşii mărunţi şi negri se dau la o parte.
El se ospătează singur şi uneori îşi înfundă capul atât de adânc
în pântecele vitei încât iese la lumină mânjit de sânge.
Îl vedeţi prima dată
vă miră contrastul dintre penajul lui de un alb imaculat
şi jumătatea superioară a trupului,
capul şi gâtlejul cu desăvârşire golaşe
şi cu toate că strălucesc în soare
se zăresc pe ele ghemotoace purpurii
de carne în putrefacţie, o evocare a morţii,
cea mai dezgustătoare privelişte a ţinutului
şi sunteţi, orice aţi face, cuprinşi de greaţă
HOMERID
Cu ochii albi, senin sta drept,
între şuviţele albe, între drumuri de fier.
Şoptind printre dinţi cuvinte
Şuierind cântece aflate
de el, învatate de la Bătrâni.
Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe
În centrul Luminii, locomotiva năpustită
se opreşte blând fornăind ca un balaur,
sub pod, pe drumul de fier.
Un descântec.
Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.
Doar păsările fără cântec pier.
“Un cântăret orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj,
scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.” Ziarele
DECEMVIRII
În Doi, în trei decembrie, străjuit de doi Decemviri, doi Arhangheli,
Cu aripi mari de vanadiu, fremătând, scrâşnit.
Cu mâinile ruginite, pete de cadmiu, pete de sânge,
stropi de cerneală roşie pe hârtia creponată a lozincilor,
crepusculară.
Mărşăluim toţi trei spre cer, eu transformat în ceaţă,
în fum, în smog, subţiratic fuior păzit
cu străşnicie de Arhangheli, cu ordin de la stăpânire
să nu scap, să ajung sus, în Ţara de Sus.
În locul exilului fără sfirşit : Pedeapsă pentru cuvintele
spuse sau scrise în propoziţii fără sfârşit.
2 decembrie 2002
ARC VOLTAIC
Fiului nostru, Matei
«iubirea noastră e deschisă către moarte
ca o fereastra care dă spre curte.»
Ascult semnele somnului tău agitat.
Visezi că ne-acoperă praful actinizat.
Alături de umărul tău, zvâcnet de sânge.
Arteră, căldură rotundă care te frânge.
Împrejur – violenţă, minciună, frică şi noapte.
Între noi, lama subţire a neputinţei. A urii?
Cum îndrăznim să distrugem metalul său rece?
Mâna încet voi întinde. Întinde mâna încet.
Lama-i atinsă pare aprinsă arzând violet.
Între noi s-a născut pruncul tensiunii.
Să-l botezăm. Apa lacrimei, sărată si sfântă.
Aşa se căleşte spada de-oţel.
Pruncul mâneru-i binecuvântă.
Paşti, 1986-2004
MOARTEA CA UN TRAVESTI
[Apoi ciclul de patru poeme nenumerotate ca si celelalte de altfel]
1- CARCERE
La marginea cerului găuri, spaţii murdare, slabă lumină-n orbite
gheare par, lângă ochii albi, degetele.
Privilegii pe priciuri, cei puternici peste cei bicisnici
(feriţi-vă de podelele umede)
Saci cu paie putrede, vase ruginite, roase praguri, moarte lentă.
Iar mai adânc, tot mai mari, carcere d’invenzione, infernuri subpuse
Scări uriaşe, ceruri zidite, ziduri cercuite şi ceruri.
În gol, din tavan, lanţuri groase atârnă, în scârnă
fără rost, în carcere pentru ciclopi, pentru Titani.
umbră adâncă pluteşte — întunecată ceremonie,
trape se deschid devorând sub bolţile grele
ca nişte zdrenţe — urme de cer, trepte late, festive,
totul abrupt, lunecos.
Ghemuit, la picioarele scării, apa te spală,
topit ca în peşteri un calcar molatic,
mâzgă scursă lent spre adânc, ţine minte,
prin vechi crăpături ale pietrei.
paşii cu ţinte trec şi te-mprăştie
încet încet încet încet în ceaţă în cerc să aflu ieşirea
Coperta : Planul unei cetăţi utopice
Nota biobliografică
Născut la 15 iunie 1941m la Sulina, judeţul Tulcea, din părinţi ardeleni aflaţi în refugiu. Studii liceale şi universitare la Cluj, diplomă de profesor de limba română, 1963. Cadru universitar, cercetător, ziarist la Târgu Mureş. Membru fondator al redacţiei revistei Vatra (1971-1987).Am publicat trei cărţi proprii: Un loc geometric, Citind sau traind literatura, Serii şi grupuri. Şi câteva traduceri.
Din 1987 am trăit ca refugiat politic la Paris. Din 1996 sunt şi cetăţean francez. Am învăţat să lucrez pe ordinator şi am fost profesor de secretariat de redacţie la Centre de formation et perfectionnement des journalistes – CFPJ. Lucrez din 1993 ca secretar de redacţie, responsabil al serviciului editorial de la o publicaţie sindicală CFDT. Realizez cărţi, afişe, broşuri.
UTOPIE
Poeme
Subtitlul : Texte pentru o stare
Motto :
« Starea se deosebeşte de dispoziţie prin aceea că este mai durabilă şi mai înrădăcinată »
Aristotel
Utopie
Întru această fericire nesfâşită,
O rătăcirea mea minoritară,
Cresc zarzării şi ghimpii şi-i lăsară
În limba mea amară şi coclită.
Să ne salvăm şi ochii de risipă,
Închişi, cu mâinile pe piept să-i ţinem
Şi chiar suflarea oarbă s-o reţinem
Când construim această lume-n pripă
«… unde ţărmul a fost cruţat de semnele focului »
Herman Melville
PĂDUREA
Lumina curge pe ramuri, şuvoaie,
Un copac ale cărui crengi strâmbe, lemn vârstnic
ca o punte şubredă, se sprijină de fragmentul de cer
pe care îl zăriţi lângă tulpină, foşneşte arzând.
Pielea aprinsă de răni, agitată pădurea, copacii se-nşiruie goi.
Cineva, potopit de compătimire, cum îi e obiceiul,
Îşi vorbeşte sieşi într-o limbă pe care nu o înţelegeţi.
Verdele plin de spaimă, tufiş uriaş peste care domnesc ţânţarii
În roiuri dense ca fumul gunoaielor incendiate.
Boarea opalină a mlaştinii se oglindeşte perpetuu
în ramurile cele mai înalte.
Plină de miasme, la prima vedere tăcută şi pustie,
Pădurea e o câmpie arzândă şi infectată
Unde domină neliniştea, spaima
unei lumi socotită bolnavă
ŢINUTUL DIN NORD
Nordul ţinutului. În timpul nopţii vampirii muşcă pielea vitelor, ling sângele care curge din răni. Turbarea trece de la vampir la vită, care rătăceşte clătinându-se, urmărită de privirile unui grup de condori (Vultur griphus), până când se prăbuşeşte şi moare. Atunci ei se reped la stârv. Dar iată că un condor regal se lasă lin dându-i la o parte din zbor. Regele păsărilor, alb şi semeţ, înaintează, supuşii mărunţi şi negri se dau la o parte. El se ospăteăză singur şi uneori îşi înfundă capul atât de adânc în pântecele vitei încât iese la lumină mânjit de sânge.
Îl vedeţi prima dată, vă miră constrastul între penajul său de un alb imaculat şi jumătătea superioară a trupului, capul şi gâtlejul sunt cu desăvârşire golaşe şi cu toată că strălucesc în soare se zăresc pe ele ghemotoace gălbui, purpurii, stacojii de carne în putrefacţie. O evocare a morţii, cea mai dezgustătoare privelişte a ţinutului. Sunteţi, orice aţi zice, cuprinşi de greaţă.
Oraşul
Oraşul e departe în miezul pădurii, căile de acces
Câte au fost, roase–de dinţii murdari ai torentelor,
Trăim izolaţi în spelunci cu marinarii de pe fluviu,
Cu funcţionarii morţi de la cadastru şi
Cu stăpânii ce-au uitat să stăpânească.
Mesele pline de ceşti de tinichea murdare
Din care bem alcool, căci timpul s-a oprit
Şi-i totdeuna vremea unei beţii sinistre,
Ca-n poveşti oraşele cu turnuri sunt departe
Sub faţa mării şi ceasu-i ştirb
Doar paznicii privesc cu luare-aminte
Spre marginea imperiului de unde
Ar trebui să vină neprietenul călare
Pe caii cu flăcări vâjâind
Dar ceaţa-i veşnică în zare şi se văd
Doar flăcări care joacă-n departare,
Pe loc, printre ceţuri, acolo la margine
Piaţă cu statui
Vijelios şi tăcut zbor peste lucruri. Aproape
Sunt feţele mulţimii care nu mă bagă în seamă.
O piaţă cu statui, locuri cunoscute în centrul vechi
Al oraşului. Deodată vântul mă soarbe şi dus
de el, ca de puterea mea miraculoasă,
zbor pe deasupra străzii mai repede, mai repede.
Vârfurile albe ale izolatoarelor de porţelan,
Fire de cupru răsucite, frica trupului împins la tăiere.
Dar aşteptarea-i fără rost, spaima se face triumf
Bucurie liberă de greutatea trupului,
Zbor vibrant şi calm la marginea de câmp desţărmurită
Peste care planez, uliu în cercuri tot mai strânse,
În palme fierbinţi. Apoi numai vânt, un vânt arzător
Peste oraşul pierdut, regăsit.
VÂNĂTOARE
«… şi uneori când vântul negru bate
m-ascund sub zidurile tale, cetate fermecată şi rebelă »
Copoii ne alungă mustind cu nări avide.
E vânătoare de toamnă regală şi huma
îngheaţă sub scrâşnetul ghearelor lungi.
Un soare albastru şi rece pe feţele schimonosite,
Doar trupul mai are putere să strige.
Copoii alungă o pradă rigidă
şi trec peste lumea aceasta frumoasă
în salturi prelungi de gimnaşti,
cu trupurile lor prin ceţuri decupând
conturul iernii. Şi-uscatul crivăţ care frige
Evenimente
SIMULATOR de vremuiri
Se vor dezlănţui în această perioadă vijelii puternice. Cerul are să urle, va să trimită în jos focuri lungi care vor omorî oameni. Pădurea putredă, după luni de huzur, e cutremurată din rădăcini. Aşteptăm cu-încordare să se spargă zăgazul ce se înalţă la zenit. Panterele aleg tocmai acest anotimp pentru a se împerechea. Pe neaşteptate metereze se sparg, uraganul se dezlănţuie peste pădure, cupola se clatină, copacii putrezi se prăbuşesc cu troznet la pământ, frunze, crengi şi trunchiuri întregi zboară împrăştiind aşchii în jur, lianele se leagănă-n gol, ziua se preface-n noapte şi apoi se face iar zi. Atunci explodară norii cerului, lianele biciuiră aerul şuierând, acoperişul colibei cedă, podeaua deveni şuvoi, pereţii — pragurile unei cascade urlătoare. Focul se stinse. Tremuram strânşi unii într-alţii străduindu-ne să nu băgăm de seamă ce se petrece în jurul nostru
COLINĂ
Între ciuperci uriaşe, neutre, purpurii,
Fac dragoste bărbaţii, înspăimântaţi de toamnă,
Prea plină şi sătulă vremea nopţii
Cu strugurii de sânge îmbâcsiţi
Şi nu mai vine nimeni când lucrurile lasă
Umbre lungi, despicate de teamă,
Miraculoasă toamnă, cerbul îşi pleacă
Fruntea de nuntă,
Apele curg băloase ca melcii
Şi fiilor ei ţara le cere o doză de limfă.
Toate pălesc sub dulcea colină a somnului
Alunecând încet, triumf cu lut roşcat
1968
MILĂ
Mare candidă încerci caneluri,
Laşă retragi suple strânsori, cum şi de unde,
Apoi încet calmă veghezi limpede zid
Când din adânc tremură verzi algele tale-ucigaşe,
(stau şi te cred umedă limbă pe stânci) ca şi-atunci
singuri zâmbeam strigătul tău încetând,
mare ne vrei şi ne furi răsuflând. Pare acum
ţipătul tău, atât de strident, chemare de om.
Şuieră spume peste grădini de cristale crescând,
Milă de noi cuprinde-ne repede, uită ce-a fost,
Curgând peste ochi nisip să te lege(ne) şi-n cearcă(ne)
Soare să ardă şuviţele noastre jertfite-n război
E(O)ROGENEZÅ
Forţa ⇒munţii văile munţii văile nunţii
Dincolo, dincolo ştiu cum se mişcă, cum muşcă,
cum sângeră blocuri eratice, pulpele tale încrucişate
palide, palide, sărutate — să ne rugăm pentru stabilitate
În genunchi tremur rabdă e frig ca într-un pat de puşcă
tremură rabd
dincolo, dincolo — într-un mediu protocolar
sânii tăi denivelează asfaltul murdar
dincolo, dincolo, îţi sorb saliva, îţi beau sudoarea,
te dezmierd, te răstignesc, te trag pe roată cu solemnitate,
scriu apoi o istorie fictivă pe tăbliţe cerate,
şoptesc, mi-e sete, strig, mi-e frică, emit cuvinte anesteziate,
florile sânt veştede, ierarhizate, ochii roşii, buzele crăpăte,
transparente, asediate trupsufletele nostre – înghiţite de actualitate.
Târgu Mureş, 22 decembrie 1979
Trimisă la 16 martie 1980 la Echinox si publicată
Eclipsă deasupra gunoaielor
« Copii noştrii sunt căluşe pe care vremea ni le-nfundă-n gură »
sângele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp
al coloanelor mărşăluind, forţa exploziei, vom fi jupuiţi,
nimeni nu va rămâne, sticla ochilor verde, crăpătă,
acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.
de scris un poem ca şi cum ar fi scris de-un poet
din veacul trecut, de ascuns,
de răscolit gunoaiele arse şi câte mai rămân prin cenuşi.
de ascuns
Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite,
Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca şi cum
anii ar trece fără urme pe pâsla închisorilor, printre celule, pe priciuri
mirosind a urină, un cântec fără cuvinte, cele de vază sună dogit,
cele mieroase sufocă – pe cerul gurii lipite, cum
am fost învăţat să vorbesc, cum mi s-a spus : capul plecat,
sabia care nu taie, sângele care nu curge, masca – e nevoie s-o porţi
teme-te, nu lua în seamă, nu cârti, taci
şi priveşte, uită, târăşte-te, linge, cântecul nostru – acum prea urât,
nici strigăt, nici laudă, nici cârtire, nici lins,
sângele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.
De multiplicat, de urlat, de scrâşnit.
De-acest bine-aparent, de minciuni consolat,
de rapoarte, de falsuri, de grâul pe câmp,
de fier ruginit pe şantiere…
indiferentă şoseaua cu mâzgă leagă oraşul de sat
nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca
ştiuleţii uitaţi, ca boabele scurse pe marginea drumului.
Am început, cu o secetă, vom sfârşi, îmbălăte principii vor atârna
de felinarele străzii şi trupurile noastre vor arde’n efigii,
am început săpând tunele şi bucuroşi că-i pâinea neagră apoi,
când au plecat soldaţi străini toţi răsuflau
nestingheriţi, convinşi c-a lor e vina şi…
Vrem maşini, televizoare, căsuţe şi ceaiuri la care
să fim invitaţi, grangurii zilei trimit colorate
fotografii de familie şi-şi schimbă nevestele după
scaunul pe care-l ocupă când tribune roşii vorbesc
principial despre morală şi-asceză către proletari asexuaţi,
zăpăciţi de urale şi fast.
Ce, cum, câtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii,
un privilegiu de tinichea şi tac când pier fără urme
vorbe supuse sub dictare-anonimă.
Istoria se scrie din urme, prevăzători să distrugem arhivele.
Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,
Despre urcarea-n scaune-nalte a proştilor, nimic nu se pierde,
Omul – cel mai preţios capital, vom avea grijă.
Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene,
Legile apără, nimeni nu ştie care sunt legile.
Totul e bine, fără-accidente, cu morţi cuminţi,
Cu oameni cuminţi, uituci, zăbăuci, tăcuţi, moderaţi şi ştanţaţi.
Şi temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce
scribi oficiali numesc poezie, vor fi găsite, citite,
citate-ntre foile unui dosar pregătit.
Ceva despre libertatea de a gândi şi a spune,
despre vot unanim prin ridicarea de mâini,
să se vadă cine cu cine votează,
Ceva despre drepturi, nimeni nu ştie ce-i de făcut.
«În ţara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», călăii au pensii,
revoluţia cere victime, slava bogu la noi pot fi numărate pe degete,
câte mâini? La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica
stela funebră şi sângele alb al amiezelor palid
« Vecinaia slava gheroiah pavşim za svabodu i nezavisimosti. »
Naivi uiguri pe malul râului răsăritean aşteptau, zice-se, ordin înalt
Să aducă libertatea cu tancuri şi gaze de eşapament,
Nu cârti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud
Dintr-acolo străini ghilotinaţi de libertate.
Fii bucuros că ai tăi sunt puternici şi poporul unit
în jurul aleşilor săi. Forţa morală, lupta cu mâinile goale,
război popular în opinci, care cu boi trăgând tunuri pe drumuri de munte
unde ne este cetate de seculi şi-n care strămoşii au ştiu la nevoie muri.
Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră şi ştergerea mea de pe liste,
Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.
De ce atâta speranţă, de ce mereu mâine, copiii, nepoţii, viitorul
Când va fi Azi, când Acum, când Aici, când se sinucide speranţa?
Gazele tancurilor ca şi cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă?
Cine aşteaptă, arhive secrete, adevăr amânat, prezentul secret,
Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul.
Aceiaşi speranţă sluţită de farduri, bătrână cât lumea,
Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.
Să fac politică între pulpe istorice, să nu mint, să îndur, să nu cer nimănui îndurare.
Despre echilibrul fragil, despre graniţe mereu contestate,
Despre învrăjbirea savantă, despre parafe şi stilouri de aur,
Tratate cu gânduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea.
Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbale
Când fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor,
Insensibilă fumegă a crematoriu.
După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit
Sub ziduri, muşcaţi de animale turbate de sete,
vărsând dizenteric mâluri gălbui peste pulberi,
fumegând amoniac scurs din containere sparte,
râul îşi otrăveşte peştii şi oamenii urlă marşuri războinice,
vitele rag, lăcuste peste nori de napalm – avioane sluţesc
pământul cu jeturi de bombe precum dizentericii.
Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluţii, slogane,
urale şi marşuri, despre maniaci ce salvează-omenirea apăsând
pe detonatoare istorice, pe trăgaciul frazelor mari
despre măreţie, destin, datorie, patrie, rasă şi rol, despre
ce-a fost ca să ştim ce rahat va veni,
Nu-i nimic. Bastoanele de cauciuc ale libertăţii cuvântului
La Gdansk, la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo,
Pe Dunăre sub dealul Gelért, în metroul din New York,
ca nişte phalusuri în trupul fecioarelor, în gurile
cuvioaselor maici apostolice obişnuite cu jeturi de
spermă, în anusul drepţilor, în urechile deputaţilor
neguţători de arme votând unanim dezarmarea
şi-n palmele umede ale martirilor.
De multiplicat, de urlat, de scrâşnit frânţi pe roata speranţelor
de toate culorile. Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte,
dezbateri, consultări, dezarmări, despre stocuri de arme, despre
câini gudurându-se şi despre echilibrul terorii.
În linşaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în pieţe, în şcoli
cărţile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.
Nori de napalm, sângele alb al exploziei şi strigătul calp
In ziua soarelui palid
Dan Culcer
An[us]ul soarelui calm
România, 1972
N.A. Textul a fost scris în 1972 în România şi publicat, sub pseudonimul Ieronim Laur – pe care-l folosisem deja în Tribuna de la Cluj – de către Virgil Ierunca la Paris în revista Limite /1979, nr. 28/29, p. 23-24/. Versiunea actuală conţine neânsemnate corecturi tacite faţă de textul din revistă, care fusese cules de un linotipist francez, şi câteva rare adausuri pentru rezolvarea unor probleme de ritm şi de sens.
Versiunea maghiara e realizată de Cseke Gábor
Dan Culcer
NAPFOGYATKOZÁS A SZEMÉTDOMB FÖLÖTT
«Gyermekeink az idô percei, amikkel szájunk betömi»
Fehérvérü delek, fakó napfény, menetoszlopok
hamis lelkendezése , a robbanás ereje, lenyúzzák a bôrünk,
senki se marad meg, a szemgolyó zöld, repedezett üvegje,
e napfogyatkozások fölé hajló kiváncsi, füstszínu táj.
Verset kéne írni mintha múlt századi
költô írta volna, lopva,
kiégett szemét maradék hamujában tallózni.
titokban
«Oly tágas ének kellene miként» 1) a frissen nyúzott bör,
Telitorkú kiáltások a túlságosan nyugalmas világért mintha
az évek nyomtalanul osonnának a börtönök nemeztalpain, a cellák között,
a vizletszagú pricseken, egy szavak nélküli vers, a nagy szavak konganak
a mézesmázosak megfojtanak – a szájpadlásra tapadva, alighogy
elôléptettek a beszédre, máris sorolták: lehajtott fô,
kard, mely nem vág, vér, ami nem folyik, muszáj álrcot viselni,
óvakodj, mit se törôdj, ne zúgolódj, hallgass
és figyelj, felejts, csússzmássz, nyaljál, dalunk most förtelem -
se kiáltás, se dícséret, se békétlenség, se nyalás,
közöttük meg alvadt vér mint egy bôszen elvakart fekélyen.
Sokszorosítás, üvöltés, fogcsikorgatás.
E látszólagos jótól, vigasz-hazugságoktól,
jelentésektôl, hamisságoktól, a lábán felejtett búzától,
telepen rozsdálló vasaktól…
a közöny síkos útja köt össze várost és falut
senki se kötôdik senkihez, a szavak
a barázdában hevernek, mint az otthagyott
kukoricacsövek, mint útszélre ömlött gabonaszemek.
Szárazsággal indultunk, s ha elvégeztetik, a benyálazot elvek
lámpavasra kerülnek, maid testünk képmását maglyán elégetetik
alagútfúrással kezdtük, majd örvendeztünk a fekete kenyérnek,
mikor az idegen katonák kivonultak, mindenki szabadon
lélegzett föl, hittük, hogy ôk a hibásak, és…
Gépkocsi, tévékészülék, villa kellenének, teadélutánok, hová mi is
Meghívót kapunk, a jelen nagykutyái színes
családi képeket küldenek, úgy váltják asszonyaikat,
ahogy a széket, amin ülnek, míg a vörös szónokok elvszerıen
beszélnek az erkölcsrôl és a megtartóztatásról
a vágyaveszett, ujjongásba és pompába kábult proletároknak.
Mi, hogyan, meddig, ki az áruló, én magam menedék,
talmi elôjog után nézek és hallgatok, mikor nyomtalanul
tunnek el a névtelen parancsnak behódolt szavak.
Nyomokból írják a történelmet, legyünk elôrelátók: vesszenek az irattárak!
E törékeny egyensúlyról, a bünbakok menesztésérôl,
az ostobák magas polcra hágásáról, mert mi sem vész el,
«az Ember – a legdrágább kincs»2), lesz rá gondunk.
Az üzem fölött kóválygó madarakat megperzseli a mustárgáz,
a törvény megvéd, senki se tudja, mi a törvény.
Rendben minden , baleset nincs, csupa illedelmes hulla,
csupa szófogadó, feledékeny, kába, hallgatag, kimért, sajtolt emberek.
Sejtheted, hogy e sorok távol állnak attól, amit
a hivatásos tollnokok versnek neveznek, és megtalálják, elolvassák,
egy már kész ugyiratcsomóban idézik ôket.
Valamit a szabad gondolkodásról és véleménymondásról,
a feltartott kezek egyhangú szavazatáról,
hogy lássák, ki kire voksol,
valamit a jogokról, senki se tudja, «mi a teendõ» 3).
«Országunkban nem lesznek többé visszaélések» 4), a hóhérok nyugdíjasok
a forradalom áldozatokkal jár,nemde ¿
Istennek hála, nálunk az ujjainkon számolhatjuk meg ôket,
de hány kéz ujjain? A tenger partján, a folyó túloldalán felállítjukmaid
a gyász oszlopát, s a fakó delek vére mindig fehér.
«Vecsnaja szlava gerojah pavsim za szvabodu i nyezaviszimosztyi».5)
Naív ujgurok, a keleti paradicsomból, úgymond felsô parancsra vártak,
hogy meghozzák a tankok és a kipufogó gáz szabadságát.
Ne zsörtoly, intenek, jönnek majd nyugatról, északról, délrôl
Mindenfellöl, idegenek, a szabadság vérpadáról.
Örvendj, hogy a tieid erôsek s a nép egységes
választottjai körül. Erkölcsi erô, a puszta kézzel vívott harc,
bocskoros népi háború, ökrös szekerek ágyút vonszolnak hegyi utakon
ama százados vár felé, ahol az ôsök, ha kellett, halni tudtak.
Többé nem akarom. A kôarcú történelem és törlésem az állományból,
mert hôsi halált haltam, nem segítenek remélni, elég volt.
Minek annyi reménység, miért örökké a holnap, a gyerekek, az unokák, ajövô?
Mikor lesz már Ma, mikor a Most, mikor az Itt, mikor dôl kardjába a remény?
A tankok füstje, akár a gyáraké, gyilkol, merre és mit fogunk utólérni?
Senki nem vár meg , titkos irattárak, elodázott igazság, titkos jelen,
titkos a múlt, nem idôszeru, na ja, hát persze, a jövô.
Mindig ugyanaz a világgal egyidôs rut agyon vakolt arcú remény,
Túl fizetet ringyo, combjaid közül bágyadtan nézem a jövôt.
(eventual – Karvesztes ringyo= curvă păguboasă)
E történelmi combok közt politizálni, meg nem hazudni, türni, senkitôl se kérni kegyelmet.
A törékeny egyensúlyról, az unos-untalan vitatott határokról,
a bölcs uszitásról, pecsétekrôl és aranytollakról,
rejtett szándékú szerzôdések, méreg, ma – én, holnap – te, eljön ô, az idô.
Történelmi eseményekrôl, földrengésekrôl, leprás szavakrol,
az összevont oroszléán-szemöldök *), amit bôrszivar parazsa perzsel,
érzéketlenül füstölög, krematórium.
Földrengés után a romok közt más-más módon pusztul az ember
betemetve, szomjukban megveszett álat harapásától,
a vérhas sáfrányos nyomait csurgatva a porba,
megrepedt tartályból elillant ammóniák gôzét eregetve,
a folyó megmérgezi halait mig az emberek harci dalokat harsognak,
a marhák bögnek, napalm-felhôk fölötti sáskaraj – a repülôk
akár a vérhasos, bombák bélsarát rottyantva (ceva mai dur!?) a földre.
Trágya, eszmények, forradalmak, jelszavak,
éljenzések és indulók nemes egyvelegérôl, megszállottakról,
ez emberiség mentôi megnyomiák a /robbantogyutacst /a piros gombot(?)/
meghúzzák a történelmi szólamok ravaszát
a dicsôségrôl, sorsról, feladatról, hazáról, fajról és szereprôl,
mindarról, ami volt, hogy tudjuk, mily /szar /ürülék?/ ömlik még reánk.
Sebaj! A szólásszabadság gumibotjai
Gdanszkban, Moszkvában, Pekingben, Párizsban, Szarajevóban,
a Dunánál a Gellérthegy alatt, a newyorki metróban,
hímtagok a lányok testében, szelíd apácák
felbuzgó spermához edzett szájában,
az igazak ánuszában, a fegyverkereskedô képviselôk
fülében, akik egyhangúan a leszerelésre szavaznak
és a mártírok nedves tenyerében.
Megsokszorozva, üvöltve, csikorogva, kerékrefeszitve a sokszínü
remények által. Ígéretek, tárgyalások, fogadalmak, jelentések,
viták, tanácskozások, leszerelések, a fegyverkészletekrôl,
a hízelgô kutyákról és a megtorlás egyensúlyáról.
Lincselés, a máglyák fölött, a cellákban, az üzemekben, a tereken, az iskolákban
megégett könyvek, kiégett lelkek, égett bôr, kiégett csillagok.
Napalm felhôk, a robbanás fehér vére és hamis rikkantás
a fakó napfény jegyében.
Románia, 1972. E Csendes nap évében.
Note de subsol
1/ citat din poetul Ion Barbu, Joc secund
2/ citat din I. V. Djugaşvili alias Stalin
3/ titlul unui text de Vladimir Ulianov alias Lenin
4/ citat din N. Ceauşescu
5/ inscripţie în limba rusă pe monumentele ridicate în ţările satelite ale Europei de Est şi dedicate soldaţilor sovietici morţi pentru libertatea Uniunii Sovietice la Cluj sau la Sofia
6/semnul incipient al leprei
Fordította: Cseke Gábor
Rugă-rug(inedit)
Lui Jan Palach
Între aceste patru ziduri
Fără mişcare şi cu gura închisă
Cineva crede că va cuceri
Nimeni nu poate fi singur
Între aceste patru ziduri
Cumplit şi fără capăt.
Mâine cine va încerca evadarea aceasta
Zeul tânăr e mort şi nu ne-ajută nimeni
Doar ardem pe asfalt şi fără rost
Cenuşa noastră sfântă
Refugiu
Ierburi dispar, sumbră armură de brumă,
Oţelul de paloş scrâşneşte lovind o vertebră,
Ştirbit tăiuşul se-ascunde în teracă,
Matrice fierbinte, ultim refugiu
Norii ţiuie, spaima lor bleagă
O lumânare pentru toată ţara,
Pentru orice tovarăş de drum,
Iarna dă semne şi-nghţaţe pe gardă
Aceste degete, pustiite cărări, pribegite,
Aici ne-nghiţim sputa murdară,
Într-un colţ apoi vom cădea
Jurul trosnind sub prăbuşireă aceasta firească,
Ultim refugiu, strada de dincolo
Cu asfaltul ucis înainte de vreme şi cenuşa dusă de vânt.
Cutremur
Într-o zi clopotele vor începe să sune, atunci
Voi coborî cele câteva trepte care mă despart
De voi şi cuprinzându-mi gâtul cu palmele deschise
Îl voi strânge încet, până la sufocare,
Va fi o zi frumoasă în care cerul senin se va usca,
semnele nu sunt multe, prea multe încă.
Cocor rănit, nişte cocori s-au aşezat în ochii prietenilor
şi zidurile plâng desfătarea cum orologii care-şi îngăduie odihna
când uiţi să-nfăşori arcuri.
Pentru odihna de azi cine va plăti, semeţe stâncile
Sau numerele prime şi impare din serii nesfârşite ?
Căldura ca un ultim cutrem, înainte de iarnă,
Vor suna clopote singure, va să se mişte falii negre, foarfeci uriaşe
Unde suntem, cu voi, în această camera aşteptând sunetul singuratic.
ORBIRE
Închideţi ochii, lumea se dezbracă
Albe linţolii leapădă neruşinată
Bate un vânt de libertate, uneori
Se zvonesc lucruri ciudate şi oarbe
Pleoapele lăsate să ningă peste
Ţărânile şi visele noastre amestecate
Prima versiune, 24 august 1973
Cauterizări
Pluteau în albastru întunecat lumile înghesuite
Carnea pământului semeaţă ferindu-se
De atingeri. Lipicioase semnele. Cauterizări.
Semafoare se odihnesc. Cale închisă.
Înmănuşat e mâinele între planete fierbinţi
Se ating. Ochii clipind feresc retina
De explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi.
Piatră de căpătâi, stâncile unui ţinut izolat.
Prima versiune, 13 septembrie 1973
SILNIC AMESTEC
Cui pe cui scoate, spunea cineva
Oameni buni beau prin crâşme idilice
Nu, nu, nu se mai poate oricând
De ce această trezie de nimeni cerută.
Silnic amestec de pământii citadini şi palizi terani
Ce neam din acesta se va naşte cândva ?
În jur câmpia arde iar oraşul,
înconjurat de stâlpi înflăcăraţi, e rubiniu.
Asediul lor şi pălmi crăpate bătucesc
victoria, a câta?
Cerne pre noi cenuşiu şi pustiu asudat.
SOLARIS
Pentru o stare, pentru o fiire
Pentru o adeverire, pentru o păstrare
Pentru o devenire, pentru o suprimare
Pentru o revedere, pentru răsuflare
Pentru o cântare, pentru limitare
Pentru construire, pentru surpare
Pentru păstrare, pentru o clipire
Pentru supravieţuire, pentru întunecare
Pentru luminare, pentru cârtire
Pentru disperare, pentru cârmuire
Pentru pieire, supunere, revoltă, crispare, izbire
Pentru, pentru, pentru pentru penta
Contra apud ad adversus izbăvire
PREZENT PERMANENT
Nu există viitor — prezent permanent —
Ni se promite mereu, nu se spune, e greu
Trăiţi şi visaţi, munciţi şi vis, muriţi şi visaţi,
Vor veni pentru ei, pentru ei alte vremuri, ehei.
Doar cadavrele putrezite de mult s-or scula
Când vremea aceea va striga că e ea,
Ca să vadă cum iarăşi lor li se promite mereu,
Li se spune — e greu. Aşteptaţi şi visaţi,
Mâncaţi şi visaţi, vor veni pentru voi, pentru voi
Alte vremuri apoi. Nu există viitor — prezent permanent
Încrustat, reţinut de-acel timp care vine şi se face
Mereu, timp greu — prezent permanent.
Prima versiune august 1971
FRACTURĂ
Mamă, nu mai vreau să cresc, strig
Aş rămâne singur şi îmbătrânesc, frig
Gândul răsucit ca frunza-n vânt, frig
Vântul taie-n dungă, strig.
Fiule, aşteaptă, ochii se închid, frig
O să vină vremea saltului ceresc, strig
Mâine va fi vremea, frig
Timpul nu se lasă, strig
Trupul se chirceşte, frig
Mâinele se rupe-n frig
INTR-O ZI ANUME
Într-o zi anume ne-om transforma în păsări
Spre cer şi vom străpunge hârtia lui albastră,
De mult te ştim, ai ochi uriaşi şi în orbite
Trăim fericiţi, păpuşă de carton.
Unii vor trece, sunt ceruri peste ceruri
În jur ca şi cercuri, pe ele stă scris :
Ieşirea interzisă, pericol de moarte
Dincolo, oare numai carbonizaţi
ŢEVI RUGINITE
Ţevi ruginite între Est şi Vest.
Curg migranţi înecaţi în zoaie.
Închişi în vagoane de fier, in poziţii de feţi,
Ore pândesc marea s-o trecă.
Omnia vulnerant, ultima necat.
Vor să semene ovăz pe asfalt
Energii reânoite, de barbari,
Pentru caii putere, pentru Caii Puterii.
Horror vacui. Preaplinul vaselor comunicante.
Se varsă după legea firii.
Boaşele revarsă spermă, viruşi se împlântă.
Pe câmpul de luptă mor de bucurie
ajunşi în pântecele Reginei.
Se vor intoarce, cu Feţi stârciţi
în munţii Rodnei, la poalele Tâmpei,
Pe calea Plevnei
Să apere Patria, s-o iubească murind.
22 octombrie 2003
HIC SINT LEONES
(o baladă)
În câmp la Doloruz cântau cocoşii
E prima oară de când m-am născut
Încercănat citesc şi nu văd roşii
Planetele spre care am căzut
Am colindat demult şi steaua Solis
Cu gândul, căci eram pitic,
Apoi pe insula Hirani (sic!)
Citeam din cartea despre Polis.
Era o aventură, poate viaţa,
Invidia căsca geloasă pe Samar,
Visam prea mult, eram cândva măgar
Urechi uriaşe au strivit Paiaţa
Uram deriva continentelor, tăcut
Întunecat şi sumbru, Trist, piratul mării,
Peste vârtejuri verzi ce-am străbătut
Stăpân eram iar ochii mei prindeau culoarea sării.
TRANSFER
Tată putrezit, transformat în mit
Văzut peste turnuri, arcuit pe tunuri
Nu vreau mai nimic, sunt orfan bătrân
Veşnic întristat şi fără bănat
Dac-am omorât străpungând un şarpe
Sub un zid ascuns, încrustat de ape
Sunt nevinovat ca şi-un prunc curat
Fiindcă am răzbunat înger cu armură
Iar tu sora mea, veşnic renăscută
Veşnic prefăcută într-un zid amar
Culcă-te, visează, lunecă sau zboară.
Vei pluti pe ape şi pe flori amare
Prinsă de bulboane, mângâiată de crengi
Şi sub tâmpla ta, mâna mea de prinţ,
Mâna mea cea rece va fi ca o carte.
http://danculcer.wordpress.com/2006/12/16/utopia-poeme/#more-6
http://snipurl.com/2393s
